Antecedente

Trecutul nostru spune ceva despre cine suntem acum?

Eu cred că da. Și dacă am dreptate, aș vrea să împart cu tine ceva ce am scris acum douăzeci de ani.

Un eseu pentru un curs de engleză pe care îl urmam la o facultate din Los Angeles. Se numește Și a venit un iepure. Este despre un iepure și despre un prieten care obișnuia să ne aducă mâncare, mie și familiei mele, în anii penuriei din România, când aveam opt ani. Despre ce a ajuns să însemne iepurele acela: mâncare, când nu era deloc; siguranță, într-o țară care nu era sigură.

L-am recitit zilele trecute, într-o seară. Abia am recunoscut-o pe fata care l-a scris, și totuși am recunoscut-o pe deplin. Pentru că tot ce sunt acum era deja acolo. Pe atunci, alergam spre camion pentru că trebuia. Acum, Liam și cu mine alergăm spre lume pentru că putem. Aceeași fată. Altă direcție.

Și a venit un iepure

Înainte de a da definiția unui iepure, e important să ne gândim la el drept ceea ce este: un iepure. Vezi cât de greu poate fi? E așa pentru că mintea noastră nu se oprește din a analiza fiecare cuvânt fără un aport personal, creând astfel un sistem de comunicare înșelător. Definiția scurtă a unui iepure e exact ce s-ar aștepta oamenii: un animal cu patru picioare, cu blană, drăguț și adorabil. Propria mea definiție e destul de diferită. N-am apucat niciodată să mă joc cu unul sau măcar să am unul. Prima dată când am văzut un iepure, am apucat să-l și gust. Nu mă înțelege greșit; un iepure reprezintă pentru mine mai mult decât mâncare. Poartă atâtea simboluri încât e greu să le ții socoteala. Primul simbol important e foametea, al doilea e siguranța, iar al treilea e familia. Cum poate un iepure să fie doar un iepure și să însemne atâtea lucruri? Interesant e că un iepure e ceva ce putem cu toții atinge, mirosi și mânca, și totuși poate simboliza lucruri pe care nu le putem atinge, mirosi sau mânca. Ce paradox, nu? Cum e posibil? Răspunsul e foarte simplu. Iepurele e mai degrabă un simbol decât un cuvânt la întâmplare sau un iepure în sine. Aici se lovește limbajul nostru de probleme, deși scopul lui e foarte clar: să comunice. Cuvintele nu mai înseamnă ce ar trebui să însemne; dimpotrivă, cuvintele ca simboluri cuprind o lume întreagă, o lume în care oamenii se înțeleg greu unii pe alții din cauza complexității fiecăruia. Nu vorbeam doar despre un iepure, te întrebi? Mă tem că da; și totuși, în același timp, vorbeam despre siguranță, sărăcie și familie. Limbajul se dezvăluie ca o unealtă imprecisă și imperfectă, pentru că oamenii, în general, nu înțeleg limbajul așa cum cred că îl înțeleg. În cazul acesta, expresia „Te înțeleg perfect” devine o subestimare, sau ceva mai mult decât s-a vrut de fapt să se spună.

Asociez sărăcia cu cuvântul iepure de când aveam opt ani. Pe atunci încă locuiam în România cu părinții mei, și era 1988. Anii ’80 au fost o perioadă grea în Europa de Est, indiferent în ce țară trăiai. Tot ce credeai că ți se cuvine era de fapt un lux, de la electricitate la apă și gaz. Deși era de așteptat ca seara să se ia curentul, nu m-am obișnuit niciodată cu asta. Frica de a sta în întuneric, chiar și câteva secunde, era ca un șarpe care mi se târa pe șira spinării; de aceea, părinții mei țineau toate lumânările la îndemână. Oricât de greu era să nu ai curent câteva ore, nu era la fel de rău ca lipsa căldurii. Vezi tu, pentru lipsa curentului existau două remedii: unul era să aprinzi lumânările, iar celălalt era să te culci foarte devreme. Iarna însă era perioada cea mai grea, din cauza căldurii. Iernile erau foarte aspre în România, iar părinții mei nu puteau face prea multe cu câteva pături. Cred că pur și simplu așa trebuia să fie viața pentru noi. Nu ne puteam compara viața cu a nimănui, pentru că nu cunoșteam pe nimeni cu o viață diferită de a noastră. Din păcate, lipsa hranei potrivite era și mai rea, pentru că ai nevoie de ea ca să supraviețuiești. În România nu existau supermarketuri; de obicei ne primeam mâncarea de la un camion mare care venea de fiecare dată în același loc ca să împartă oamenilor mâncarea pe rație. Scena aceea era uimitoare, pentru că îi vedeam pe toți vecinii mei alergând spre camion de parcă ar fi luat foc ceva. Știau că trebuie să se grăbească, pentru că fiecare îmbucătură era raționalizată; chiar dacă fiecare avea o cartelă, știau că puteau pleca fără să fi primit produse de bază precum laptele sau ouăle.

La un moment dat, carnea a fost de negăsit luni de zile. Din fericire, părinții mei aveau un prieten a cărui pasiune în viață era vânătoarea. Când venea pe la noi, ceea ce se întâmpla destul de des, ne aducea în dar iepuri vânați. Era o încântare să ai altceva de mâncare decât cartofi. Singurul neajuns era că iepurii pe care îi aducea erau foarte mici. Îmi amintesc că mă gândeam că nu prea era ce mânca pe ei și că aveau un gust aparte cu care trebuia să mă obișnuiesc, dar nu conta. Bunica mea se ocupa de gătit; de aceea, toată lumea trebuia să facă exact ce i se spunea. Eu mă ocupam de pusul mesei. Pentru că iepurele trebuia să hrănească șase oameni deodată, bunica îl trata ca pe o piatră prețioasă mai degrabă decât ca pe un animal mort. Nu mai e nevoie să spun că porțiile erau destul de mici; de aceea, părinții mei își sacrificau aproape mereu porțiile pentru sora mea și pentru mine. Din cei șase oameni de hrănit din familia aceea, eu eram cea mai mică și, desigur, mă simțeam privilegiată să mănânc din iepurele acela, pentru că știam câte sacrificii reprezenta. Astăzi, când aud cuvântul iepure sau văd unul, mă gândesc la vremea aceea când nu aveam mare lucru de mâncare. E amuzant, pentru că în Franța, de exemplu, e un fel de mâncare rafinat, de care oamenii se bucură enorm.

Bucata aceea de iepure la cină îmi dădea siguranța că nu voi rămâne fără mâncare. Bucata de iepure pentru care părinții mei se sacrificau era pătura mea de siguranță, una de care era mare nevoie într-o țară care, până la urmă, nu părea chiar atât de sigură. Nouă, cetățenilor români, ni se dădea impresia falsă că eram complet în siguranță în țara aceea, ceea ce nu era adevărat. Partidul comunist își asuprea poporul. Eram prea mică să înțeleg cum funcționa totul cu adevărat, dar știam că ceva nu era în regulă cu felul în care trăiam; doar că nu știam ce. Părinții mei au încercat cât au putut să ne țină, pe sora mea și pe mine, departe de o viață de mizerie, dar eu o simțeam la școală. Învățătoarea avea voie să ne bată ori de câte ori i se părea potrivit. Făcea parte din felul în care erau crescuți copiii în România. Trăiam cu o frică permanentă la școală, pentru că să fii lovită de învățătoare în fața întregii clase era foarte umilitor. Singura mea lumină de la capătul tunelului, într-o zi de școală, era să ajung acasă și să mănânc iepurele acela. În fiecare zi știam că pot veni acasă după școală și că iepurele acela va fi acolo, în farfuria mea, gata să fie mâncat. Clipa aceea era numai a mea. Deși carnea se găsea greu, aveam mereu ceva de mâncare, pentru că mâncarea cea mai răspândită erau cartofii. Chiar și azi îi iubesc.

Cuvântul iepure simbolizează familia, pentru că familia mea se aduna pentru mesele acelea. Să ai iepurele acela însemna să dai o mică petrecere. Fiecare membru al familiei avea un rol în acest ritual. De obicei, bunica îl pregătea în bucătărie în timp ce toată lumea se pregătea. După ce eram gata, veneam să ajutăm la pusul mesei. Apoi ne adunam în jurul cuptorului ca să vorbim despre ziua noastră. Era un timp făcut pentru a afla ce mai face fiecare. Un timp în care mătușa mea bolnavă se ridica din pat și stătea cu noi, pentru că mătușa mea avea sindromul Down și nu putea face sau spune mare lucru. Dar venea să mănânce iepure și cartofi cu noi. Din păcate, mătușa mea nu era deloc independentă. Unii oameni cu aceeași afecțiune erau mult mai independenți decât ea; ea însă nu era în aceeași situație, așa că bunica trebuia s-o hrănească de fiecare dată. Erau momente pe care nu le voi mai trăi niciodată, iar iepurele acela mic și mort avea atâta însemnătate pentru mine.

Îmi dau seama și recunosc că limbajul nostru are probleme în viața de zi cu zi. Am ajuns să înțeleg de ce. Motivul e foarte simplu: suntem oameni. Asta înseamnă chiar lucrul care ne deosebește de animale: analizăm fiecare cuvânt rostit dintr-un punct de vedere foarte personal. Dacă aș fi întrebată, într-un restaurant franțuzesc, dacă vreau să gust iepurele lor delicios à la crème, răspunsul meu ar fi nu. Ar fi nu nu pentru că nu-mi place, ci pentru că îmi amintește intens de perioada aceea grea din viața mea. Persoana care pune întrebarea s-ar putea să nu înțeleagă de ce și s-ar putea s-o interpreteze negativ. Ar putea crede că fac nazuri și ar putea da prea multă însemnătate acelui „Nu, mulțumesc” al meu, sau nu destulă. De ce oare? Răspunsul e chiar aici.

Când vorbesc cu cineva, vorbesc din trecutul meu, din prezentul meu și, crezi sau nu, din viitorul meu. De aceea limbajul nu e o unealtă suficientă pentru a comunica. Limbajul ne trădează pentru că uneori i se dă mult mai multă însemnătate și greutate decât ar trebui, iar alteori nu i se dă deloc. Limbajul, ca abilitate de comunicare, se dovedește a fi în același timp prea mult și nu destul.