Ce știu acum

Nu e atât despre ce știu acum, cât despre ce sunt dispusă să fac cu asta.

Pentru mine, punctul de cotitură a venit când am împlinit 40 de ani. Înainte de asta, nu mă gândeam niciodată la pensie, la osteoporoză sau la moarte. Acum? De fiecare dată când simt o durere oarecare, mă gândesc inevitabil: „Asta e. De asta o să mor.” Da, sunt un pic macabră, dar asta e realitatea mea.

Totuși, dincolo de durerile fizice, am ajuns și într-un loc în care, până la urmă, nu-mi mai pasă nici cât negru sub unghie. Chiar cred că procesul ăsta e universal. Cu cât trecem mai mult de jumătatea dealului, cu atât ne frământăm mai puțin pentru mărunțișuri. Pot să fiu foarte selectivă cu cine păstrez în viața mea, să-mi fac mai puține griji pentru toate acele „și dacă” și să pun totul în perspectivă. Cu alte cuvinte, dacă nu e o problemă serioasă de sănătate, totul o să fie bine. Totul are un fel al lui de a se rezolva.

Mai presus de toate, am început să mă bucur de propria companie într-un fel care m-a făcut să nu mă mai pun la pământ. Asta e o piatră de hotar uriașă pentru mine. Eram cel mai aspru critic al meu. Acum? Îi las pe alții să se ocupe de treaba asta, dacă o vor; eu m-am pensionat oficial. Mi-au trebuit cam 40 de ani, plus-minus câțiva, ca să-mi dau seama că trebuie să fiu cea mai bună prietenă a mea. La urma urmei, sunt persoana cu care petrec cel mai mult timp.

Timpul e un profesor. Adesea unul crud, pentru că înțelepciunea ne lovește abia când ajungem la o anumită vârstă. De câte ori ne uităm înapoi și ne gândim: dacă aș putea s-o iau de la capăt…? Dar am ajuns să văd asta ca pe un rit de trecere spre cealaltă parte a acestui munte imaginar pe care îl numim viață, sau timp, sau memorie.

Schimbarea asta e exact ce ne-a dat ideea să călătorim prin lume. Suntem atât de condiționați să credem că avem nevoie de anumite lucruri până la o anumită vârstă sau că trebuie să trăim într-un anumit fel. Până ne dăm seama că nu e așa, anii au trecut.

Nu ne putem întoarce. Dar putem alege ce urmează. Așa că Liam și cu mine am ales. Și nu mă înțelege greșit, alegem în fiecare zi. E minunat să vedem locuri pe care altfel nu le-am fi văzut, să trăim lucruri pe care nu le-am fi trăit niciodată, ca Liam hrănind ursul la grădina zoologică. Dar ar fi mai ușor să stau la un job de la nouă la cinci, știind că salariul îmi intră în cont la fiecare două săptămâni, în loc să ne construim singuri viața asta, făcând lucruri pe care nu le mai făcusem niciodată? Bineînțeles că ar fi. În principiu. Așa că facem o alegere.

Dar tu? Tu ce alegi?