Prietenii
Suntem pe drum de mai bine de două luni. După ce am ajuns la New York, s-a întâmplat ceva. Nu știu dacă a fost pentru că ne-a amintit de Europa, sau pentru că locuiserăm acolo un an. Oricum ar fi, ne-a împins să ne întoarcem în LA și să ne facem bagajele pentru Europa. Decizia era luată. Am sărit peste cea mai mare parte a Sudului. Totuși, nu aveam de gând să ratăm Marele Canion, și bine am făcut, pentru că ne-a tăiat respirația.
Dar a mai existat un motiv. Liam își dorea, foarte tare, să se joace cu prietenul lui, Arlo. Sunt prieteni de aproape trei ani, și chiar îi era dor de el. E ceva înduioșător în a privi un copil de nouă ani tânjind după prietenul lui. Nu după orice prieten. După Arlo, anume. Voiam să aibă timpul ăsta înainte să plecăm în Europa. Și pentru că acum e vară, era momentul perfect să ne întoarcem. Așa că iată-ne, înapoi în Los Angeles, iar el se joacă cu Arlo.
Văzându-l cum îi e dor de Arlo, m-am gândit la prieteniile mele. La cele pe care le am. La cele pe care le-am pierdut. Unele prietenii se termină așa cum se poate termina o căsnicie. Pur și simplu vă îndepărtați. În liniște. Fără să vreți.
E o vorbă în franceză. Loin des yeux, loin du cœur. Departe de ochi, departe de inimă. Nu cred că e adevărată, cel puțin nu pentru prietenie. Poate pentru dragostea romantică. Nici acolo nu sunt sigură că e adevărată.
Am prieteni cu care vorbesc o dată pe an. Poate mai rar. Și tot suntem apropiați. Timpul nu mă face să-i uit. Mi se pare incredibil cum putem sta un an întreg fără să vorbim, iar apoi, când vorbim, parcă ar fi fost ieri. Și dacă vreodată au necazuri, sunt acolo. Și ei ar fi acolo pentru mine. Asta e partea pe care vorba o înțelege greșit.
Nu am mulți prieteni. Cred că ăsta e adevăratul secret. Să fii selectiv. Să ai câțiva. Sunt genul de om căruia îi e bine și singur. Nu am nevoie de nimeni. Dar cei puțini pe care îi las să intre contează pentru mine mai mult decât pot spune.
Asta e chestia cu prietenia. Ai de ales. Asta e libertatea ei. Iar unii dintre prieteni te vor împinge înainte. Te vor face să gândești mai sus, să zbori mai sus și să faci lucruri pe care nu credeai că le poți face. Pentru că sunt acolo și îți spun: „Hai, poți s-o faci.” Înseamnă mult. Înseamnă mult pentru mine.
Tu ți-i alegi. Cred că ăsta e darul.
Nu crezi?
Andreea Mitro scrie eseuri despre maternitate și apartenență, alături de fiul ei. Primul ei roman, ROU, a cărui acțiune se petrece în timpul Revoluției române din decembrie 1989, va apărea în curând.
Dacă acest eseu te-a atins, primește următorul eseu pe e-mail.