Să vorbim despre dragoste…

Dragostea. E un lucru complicat, nu-i așa?

Textul de jurnal de săptămâna asta trebuia să fie despre cu totul altceva. Aveam totul plănuit. 4 Iulie, America împlinind 250 de ani, pentru că da, la mulți ani, America. Nu e o aniversare mică. Și ce înseamnă țara asta pentru mine după toți acești ani. Textul acela va veni, promit. Dar apoi am făcut ceva care mi-a dat tot planul peste cap.

Am revăzut The Wedding Date.

Da, îmi plac filmele romantice. Nu-mi cer scuze. Dacă nu-l știi, personajul lui Debra Messing angajează un însoțitor, jucat de Dermot Mulroney, care să zboare cu ea la Londra la nunta surorii ei. Fostul ei va fi acolo. El e cel care a pus capăt relației, iar ea nu suportă gândul să intre singură, așa că plătește un străin să se prefacă îndrăgostit de ea. Și bineînțeles, pentru că e genul ăla de film, prefăcătoria încetează să mai fie prefăcătorie.

Dar o replică m-a oprit în loc de data asta. Ea citește un articol care îl citează: „Fiecare femeie are exact viața amoroasă pe care o vrea.” Firește, e furioasă. Vrea să știe dacă el chiar crede că ea a ales asta, că vrea să fie singură și nefericită, agățată de bărbatul care i-a zdrobit inima. Am stat pe canapeaua mea din Los Angeles și m-am gândit: da. Are dreptate. Cred că am exact viața amoroasă pe care o vreau.

Iată mărturisirea mea. Sunt mama singură a lui Liam, care împlinește nouă ani și jumătate în iulie. Sunt singură de zece ani. Zece. Nu pentru că nu m-a invitat nimeni, ci pentru că, dacă sunt sinceră cu mine însămi, am ales asta. De când inima mi-a fost dată înapoi în bucăți, tot fac socoteli. Vreau să ies la întâlniri? Vreau să mă îndrăgostesc? Da, sigur. Ar fi minunat. Dar apoi pun în balanță părțile bune și suferința; socoteala nu iese niciodată. Pentru că e un mic lucru la mine. Nu fac nimic pe jumătate. Mă arunc cu totul, ca un taur care dă năvală în arenă, cu capul în jos, cu toată viteza, și de cele mai multe ori ajung în zid. N-am înțeles niciodată ce vor să spună oamenii când zic să te dozezi. Iar când doare, doare. Uneori fac asta și cu maternitatea. Știu ce vrea Liam și de ce are nevoie înainte să știe el însuși. Dar asta e pentru alt articol.

Când alternativa la a fi singură e să dai totul și să riști totul, singurătatea începe să semene mai puțin cu ghinionul și mai mult cu autoapărarea.

Asta înseamnă replica, cred. Nu că ne comandăm conștient singurătatea ca pe un fel de mâncare dintr-un meniu. Ci că felul în care privim dragostea dă formă vieții amoroase pe care ajungem s-o avem, chiar și atunci când nu o spunem niciodată cu voce tare. Eu nu am spus-o niciodată pe a mea. Și totuși, iat-o. Am exact viața amoroasă pe care o vreau, adică niciuna, pentru că alternativa doare prea tare.

E trist? Poate. E sincer? Absolut.

Așa că te las cu întrebarea care m-a urmărit toată săptămâna: ai viața amoroasă pe care ți-o dorești cu adevărat, sau pe cea pe care ți-ai construit-o în tăcere ca să rămâi în siguranță?

Gândește-te. Eu o să fiu aici, dând filmul înapoi.