Asta e

Asta e. Am făcut-o din nou. Și nu, nu e începutul unei melodii de Britney Spears. Din păcate. M-am întors la un job de la nouă la cinci. Am făcut ce era responsabil. Pentru societate, pentru viață, pentru familie. Nu știu sigur care dintre ele, dar iată-ne aici.

Să mă întorc puțin.

În aprilie, mi-am scos fiul de la școală. Niciunul dintre noi nu era fericit. Fusesem concediată cu trei zile înainte de Crăciun, pentru că firma o lua în altă direcție. Iar fiul meu trecea printr-o perioadă groaznică la școală. Copiii nu erau drăguți cu el. Așa că am plecat. Am călătorit prin State. Apoi am stat o vreme în Europa, cu familia și cu prietenii.

Liam și cu mine chiar am vorbit despre a rămâne în Europa. Despre a ne construi viața acolo, pentru a suta oară. Am pierdut șirul. Dar ideea nu ne mai atrăgea. Nu ni se mai părea potrivită. Pentru prima dată după mult timp, nu mă mai vedeam trăind acolo. Și nici Liam.

Până la urmă, ne-am întors în State. Am plecat din Franța chiar înainte să înceapă să ardă. La propriu. Dar asta e altă discuție. O țară atât de frumoasă. Și se strică puțin câte puțin, cu fiecare zi care trece.

Unii dintre prietenii și cunoscuții mei s-ar muta oricând în Europa. Dar oricât ar visa ei la Europa, America e locul unde noi ne simțim acasă. Știu că iarba pare uneori mai verde în curtea vecinului. Uneori? Pe cine păcălesc? Mie mi se pare mereu mai verde. Să prețuiesc viața pe care o am cu adevărat cere efort. Când mintea mea fuge la toate viețile pe care le-aș putea trăi, o pierd din vedere pe asta. Trebuie să găsesc ce merge pentru fiul meu și pentru mine. Și doar pentru noi. Dincolo de constrângerile pe care alții încearcă să ni le impună.

America merge pentru binomul nostru. Liam chiar se simte acasă aici. Nu pot să-i iau asta. Când era mic, eu luam toate deciziile. Eu cârmeam barca, singură. Nu mai e așa. Acum cârmim împreună.

Am avut noroc; am găsit o firmă grozavă la care să lucrez. Un șef grozav. Și adevărul e că aveam nevoie să ne așezăm. Fiul meu are nevoie de rutină. Of. Rutină. Unul dintre cuvintele pe care le urăsc cel mai mult. Ce-i aia?

Dar are nevoie de stabilitate. Și cu mine n-a avut prea multă. Ne-am mutat mult. I-o datorez.

Jobul ăsta de la nouă la cinci trebuie să devină cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat vreodată. Trebuie. Pe lângă asta, mă bucur că am un loc de muncă în economia de acum. Un loc de muncă din care putem trăi.

Dar mă tot gândesc: asta e? Următorii douăzeci și cinci de ani din viața mea. Nu știu cum să trăiesc cu asta.

E ceva ce ar trebui să fac. Și nu fac.

Ți se întâmplă și ție să simți asta… uneori?