Mamă dragă
Textul ăsta de jurnal e un pic mai aproape de sufletul meu decât de obicei, așa că iau cutia de șervețele înainte să-mi stric tastatura. (Și da, e adevărat, chiar sunt persoana care plânge la reclamele cu scutece.)
Nu mai vorbesc cu mama. Nu ne-am mai vorbit de peste trei ani, aproape patru, și nu încetează niciodată să mi se pară nefiresc.
Tot ce mi-am dorit vreodată a fost un loc sigur în care să fiu pur și simplu eu însămi, fără să fiu judecată, cu atât mai puțin de persoana care ar fi trebuit să-mi fie liman. N-am avut asta niciodată cu mama. Câțiva oameni din viața mea s-au apropiat de asta, dar adevărul tăcut, care nu pleacă, e că niciunul dintre ei nu e ea.
Ceea ce mă aduce la întrebarea pe care mi-o tot pun: cum jelești pe cineva care e încă în viață?
Când aștepți un copil, îți construiești în minte o imagine a celui care va fi. Am făcut asta când eram însărcinată cu fiul meu, Liam. Mă gândeam la chipul lui, la mintea lui și la cine avea să devină. Am avut noroc; s-a născut sănătos, iar visurile mele și-au găsit un cămin.
Dar când îi aud vorbind pe părinții unor copii cu nevoi speciale neașteptate, cum era mătușa mea, care avea sindromul Down, ei descriu un fel foarte anume de durere: a trebuit să jelim copilul pe care credeam că îl vom avea.
Mă izbește faptul că durerea asta merge în ambele sensuri. Trebuie să-i jelim și pe părinții pe care nu-i vom avea niciodată.
La șase ani, îmi amintesc că îmi doream ca mama mea să fie ca mama prietenei mele, și asta mă îngrozea, pentru că îmi iubeam mama cu înverșunare. Era totul pentru sora mea și pentru mine.
Privind înapoi, îmi văd copilăria drept ceea ce a fost cu adevărat: primul semn al unei dureri pe care încă învăț s-o port.
Dar viața a mers mai departe și, din păcate, să nu ai mama „potrivită” irosește atât de mult timp prețios. Mi-a luat de două ori mai mult să-mi dau seama cine sunt, ce vreau de la viață și de ce am nevoie de la oamenii din jurul meu.
Tata a plecat când aveam doar nouă luni. Am avut un tată vitreg de la cinci ani, dar o relație ca asta are nevoie de timp și de grijă ca să crească, mai ales când ești un copil mic. Mama era constanta. Era persoana pe care mă sprijineam firesc, și aveam nevoie de ea. Așa că, atunci când relația aceea n-a devenit niciodată locul sigur și stabil de care aveam nevoie, cred că m-a afectat mai profund decât am înțeles multă vreme.
Ce a rupt în cele din urmă legătura a fost s-o văd căzând în vârtejul teoriilor conspirației. Pe măsură ce paranoia o consuma tot mai mult, orice șansă de a avea o relație sigură, cu picioarele pe pământ, a dispărut.
Nu era doar o diferență de opinii. Era o schimbare fundamentală a ceea ce era ea, și a rupt orice legătură fragilă ne mai rămăsese. Ce îmi vindecă inima azi e să știu că în fiecare secundă aleg să fiu mama de care are nevoie fiul meu. Să fac ce e bine pentru el mi se pare firesc, pentru că știu ce e în joc și îmi doresc atât de mult să-i dau ce eu n-am avut niciodată. Cred că poate acesta e răspunsul la întrebarea mea. Încă lucrez la asta, dar mă apropii.
Dacă porți și tu o durere tăcută sau înveți să-ți oferi ce nu ai primit în timp ce îți crești propriii copii, te rog să știi că nu ești singur în asta. Cum ai învățat să treci printr-o durere care nu vine dintr-o moarte sau să-ți pui limite pentru propria vindecare? Mi-ar plăcea să-ți citesc gândurile în comentarii, dacă te simți în siguranță să le împarți.
Andreea Mitro scrie eseuri despre maternitate și apartenență, alături de fiul ei. Primul ei roman, ROU, a cărui acțiune se petrece în timpul Revoluției române din decembrie 1989, va apărea în curând.
Dacă acest eseu te-a atins, primește următorul eseu pe e-mail.