Timpul zboară

Auzi cuvintele astea două tot timpul, mai ales după ce devii mamă pentru prima dată, ca pe o promisiune: „De-acum o să treacă totul mai repede, draga mea.” Și știi ce? Au dreptate, oricine ar fi „ei”. Dar uite care e treaba: putem înțelege ideea, dar nu reușim să-i cuprindem cu adevărat sensul. Ridicăm din umeri și ne gândim: „Da, da, timpul zboară.” Cel puțin eu așa făceam.

Când am născut, a fost o perioadă atât de singuratică. Nașterea te pune într-o situație unică — dacă n-ai trecut tu însuți prin ea, e greu s-o înțelegi. Unele lucruri din viață trebuie trăite ca să fie cunoscute, nu descrise, iar nașterea e unul dintre ele. Fiul meu avea colici, iar eu eram rău de tot deprimată. A fost prima dată în viața mea când n-aveam chef să vorbesc cu nimeni. Lumea părea departe.

Pe deasupra, a trebuit să stăm mai mult în spital. S-a născut cu puțină febră, așa că a trebuit să rămână sub observație până i-a trecut. Șederea prelungită nu mi-a ajutat deloc starea psihică. Asistentele vedeau că nu-mi era bine, așa că, între febra lui și starea mea, am ajuns să stau în total opt zile în spital. Poate avea legătură cu faptul că știam că urma să fac asta singură (dar asta e o poveste pentru altă dată), sau poate erau hormonii. Dar adevărul e că, în clipa aceea, prinsă în camera aceea de spital, îmi doream ca fiul meu să aibă deja cinci ani. Voiam să dau totul pe repede-înainte.

Și totuși, în tot întunericul acela, a existat o salvare: am simțit o legătură instantanee cu el, pe loc, de parcă ne-am mai fi întâlnit într-o altă viață. M-am uitat la fețișoara lui și m-am gândit: A, da, ăsta e Liam. Cum de te-am putut uita? Îmi era atât de familiar, un sentiment total de déjà-vu.

Legătura aceea instantanee a fost o victorie uriașă pentru un copil care a venit pe lume complet neplanificat. Și totuși, chiar dacă nu fusese planificat, mi-l dorisem și îl visasem cu ani înainte să fie conceput.

Acum că are nouă ani, mi-aș dori să mă pot întoarce în camera aceea de spital și să culeg clipele acelea. Îmi lipsesc atât de mult.

Și știu că peste încă nouă ani, clipele astea îmi vor lipsi la fel de mult. Așa că am luat o decizie: să petrec mai mult timp cu el, să ne cunoaștem cu adevărat, să privim și să învățăm împreună. Acum șase săptămâni, am plecat din Los Angeles ca să explorăm lumea. Dar despre asta, săptămâna viitoare.

Da, sigur, acum e o oarecare ușurare și liniște în viața mea, pentru că e atât de independent. Nu mai sunt biberoane la care să mă gândesc, nici cărucioare de cărat, nici somnuri de după-amiază în jurul cărora să ne organizăm toată ziua. Îmi poate spune și dacă ceva nu e în regulă sau cum aș putea fi o mamă mai bună. Îl întreb des cum se simte, pentru că, la fel ca orice mamă de pe lumea asta, am limitele mele. Și uneori, știi tu, par Himalaya limitelor.

Dar tot îmi lipsesc vremurile acelea. Ție nu?