Tot ce ne trebuie

E dragostea tot ce ne trebuie? E, desigur, o întrebare clișeu. Dar s-a vorbit despre ea, s-a cântat despre ea și s-a scris despre ea, așa că trebuie să fie ceva adevărat în asta. Și știi ce? Chiar este.

În timp ce scriu asta, fiul meu și cu mine am plecat din Los Angeles acum șapte săptămâni și de atunci suntem pe drum. Am reziliat contractul de închiriere, am făcut plinul și am schițat un plan pentru cum aveam să reușim. După toți anii mei ca asistentă executivă, planificarea și organizarea trebuiau să-mi prindă bine la un moment dat. Doar că de data asta era pentru noi.

Liam nu avea cea mai bună perioadă la școală, iar eu mă săturasem de munca în corporație. Mă tot gândeam: asta nu poate fi tot, nu? Am 45 de ani și n-am văzut lumea. Chiar și după ce am locuit în Europa atâția ani, n-am apucat s-o văd cu adevărat. Să locuiești într-un loc nu e același lucru cu a-l cunoaște. Nici Liam n-a văzut-o, deși a văzut mult mai mult decât văzusem eu la vârsta lui. Muncisem pentru visul altcuiva. Era timpul să lucrez la al meu. Am vorbit împreună despre planul ăsta nou. Cred că copiii sunt rezilienți și pot înțelege orice, atâta timp cât vine dintr-un loc de iubire, siguranță și empatie. Eram hotărâtă să ne schimb viața.

Voiam și să petrec mai mult timp cu Liam. Ce făceam, de fapt? Îl lăsam la școală, îl luam, alergam ca nebuna să ajung la timp în fiecare zi. Era stresant, cu doar câteva momente adevărate împărțite printre toate astea. Nu era destul, așa că am hotărât să-i dăm o șansă vieții pe care o construim.

Când am împărtășit planul cu câțiva prieteni și membri ai familiei, am primit totuși ceva rezistență din partea oamenilor care ne iubesc. Înțeleg perfect. Probabil aș fi făcut la fel. Comentariul care m-a durut cel mai tare, sau poate cel care m-a pus cel mai mult pe gânduri, a venit de la sora mea, care a spus: „Deci n-o să ai o casă permanentă. Eu n-aș putea. Am nevoie să știu că am o casă.” M-a făcut să mă opresc, pentru că nu era ceva la care mă gândisem cu adevărat: da, nu mai aveam să avem o casă fizică în sensul tradițional, cel mult o adresă virtuală. Mașina noastră, o Kia Soul, urma să devină casa noastră.

Dar acum, că suntem pe drum, cazându-ne și plecând din moteluri și hoteluri la câteva zile, îmi dau seama că nu am nevoie de o casă. Am deja una. Sigur, e una foarte mică, dar e casa mea. Casa, mobila, lucrurile pe care le aveam nu înseamnă nimic pentru mine dacă nu trăiesc viața pe care o vreau. Singura parte fără de care nu pot trăi, partea despre care am nevoie să știu că e acolo, e băiatul meu. Intru deja puțin în panică atunci când mă gândesc ce voi face când va zbura din cuib, cum se spune. Viața mea s-a învârtit atât de mult în jurul lui în ultimii 10 ani, încât ziua în care va pleca va fi ziua în care nu știu sigur dacă voi mai ști cine sunt fără el. Deci da. Am nevoie de dragoste.

Dar tu? De ce ai nevoie?