La răscruce

Am fost tăcută aici o vreme pentru că am vrut să dau „zgomotul” mai încet și să petrec timp adevărat cu familia mea în Franța. Liam și cu mine n-am mai făcut asta de ani de zile. Fără calendar de conținut, fără următoarea oprire de planificat. Doar zile care erau ale noastre.

Dar liniștea are un fel al ei de a face loc întrebărilor de care tot fugeam. A mea era asta: unde vreau să mă stabilesc? Nu pentru șase luni. Nu pentru un sezon de filmări. De-adevăratelea.

Mi-am dat seama că n-am făcut asta niciodată. Nici măcar o dată în patruzeci și cinci de ani. Cel mai aproape am fost pe la douăzeci și ceva de ani, în prima mea căsnicie. Spun prima pentru că, da, a existat și a doua. Dar asta e o poveste pentru altă dată.

Așa că vara asta m-am întrebat dacă Europa ar putea fi locul unde să mă stabilesc în sfârșit. Am cercetat-o temeinic și am privit-o din toate unghiurile. Ca Liam să rămână în sistemul de învățământ american nu era negociabil pentru mine, așa că aveam nevoie de o țară cu o opțiune reală de școală în limba engleză. Asta a restrâns lista la câteva țări. Dar când am pus în balanță piața muncii și cât aș putea câștiga realist cu costul vieții, Olanda ieșea mereu în față. Mintea mea s-a dus spre Olanda.

Și apoi, într-o dimineață, m-am trezit și m-am întrebat de ce nu mă entuziasma varianta asta europeană. Cel puțin nu cum mă entuziasma New Yorkul, un oraș pe care Liam și cu mine l-am vizitat chiar înainte să traversăm Atlanticul și de care ne-am îndrăgostit pe loc. Ne-am putea muta acolo și mâine. Vremea ar fi crâncenă și chiria și mai și, dar ceva din el ne trăgea pe amândoi într-un fel în care Europa, de data asta, n-o făcea.

Am mai scris despre chemarea asta, iar Europa a avut-o mereu pentru mine. De data asta, pur și simplu nu era acolo.

Chiar dacă Liam are nouă ani, îl implic mereu în deciziile noastre. E important pentru mine să-i dau un spațiu în care să simtă că dorințele și nevoile lui sunt auzite. Îl întreb dacă ar vrea să rămânem mai mult în Europa; nu spune nu. Începe să vorbească despre toate celelalte locuri pe care vrea să le vadă, Japonia, Australia, peste tot. Dar apoi vine șpilul. Dar ne întoarcem curând în State, da? Ambele lucruri sunt adevărate pentru el în același timp. Vrea lumea, și vrea acasă. Iar când îl întreb unde e acasă, răspunsul e simplu. În State.

Sunt încă în Europa în timp ce scriu asta. Mă surprinde cât de greu îmi e să-mi imaginez că renunț la America drept loc în care să trăiesc. Nu la politică, nu la zgomotul din jurul ei. La țara în sine. Cea pe care Liam și cu mine am străbătut-o cu mașina, de la LA la New York și înapoi.

Nu m-am gândit niciodată că asta va fi partea grea.

Care a fost răscrucea ta? Povestește-mi, te rog, în secțiunea de comentarii; mi-ar plăcea ENORM să citesc.