De la prânz la două

Am întârziat cu textul ăsta de jurnal, și dau vina pe Franța.

Totul e lent aici. La țară, și mai și. Nu se grăbește nimeni. Nu există timp. Prânzul are loc, durează două ore și nimeni nu-și cere scuze.

M-am lăsat purtată. Asta e partea sinceră. Nu m-am împotrivit. Farfuriile au fost strânse, înlocuite, apoi strânse din nou. Nimeni nu s-a uitat la telefon. După-amiaza putea să aștepte.

Am locuit aici. Știam asta. Apoi am plecat, m-am mutat înapoi în State, și totul mi-a scăpat printre degete. Nici n-am observat când.

Asta tot întorc pe toate fețele. Nu că Franța e lentă. Toată lumea știe că Franța e lentă. Ci că trei ani au fost de ajuns ca s-o uit complet. Am aflat săptămâna asta, cu coatele pe masă, la două după-amiaza.

În LA, prânzul era la birou. În fiecare zi. Caserola lângă tastatură, cu o mână mâncam, cu cealaltă încă lucram. Douăsprezece minute. Firimituri printre taste. Mâncarea mea adusă de acasă, pregătită de cu seară, ca un adult responsabil.

Pe cine păcălesc? N-am adus niciodată mâncare de acasă. Nici măcar o dată. Era localul de alături sau o pungă de Uber Eats care mă aștepta la recepție, câte un castron trist pe rând, cu taxe la care refuzam să mă uit. Probabil am cheltuit pe castroanele alea cât costă o mașină mică. Ar fi trebuit să-mi aduc mâncare. Nici n-am spus vreodată: „Hai să mergem să mâncăm.” N-am luat niciodată o oră. Nu m-am așezat niciodată la masă cu cineva. Nu mi se părea un sacrificiu. Era pur și simplu forma zilei.

N-am ales asta. Asta e chestia. Nu m-a întrebat nimeni. Pur și simplu s-a strâns în jurul meu.

Aici, magazinele se închid la prânz. Ușile se închid și toată lumea se duce acasă. Copiii au timp să mănânce. Toată țara se oprește la aceeași oră, așa că nimeni nu trebuie să se justifice. Nimeni nu trebuie să fie cel care pleacă de la birou. Pauza e inclusă. Nu trebuie să fii curajos ca s-o iei.

Asta e diferența. Nu că oamenii de aici iubesc mai mult mâncarea, sau familia, sau oricare dintre lucrurile pe care le spune lumea. Timpul e protejat. Cineva a hotărât demult că prânzul e al tău, și toată lumea încă respectă asta.

Noi n-am hotărât niciodată asta. Așa că ora s-a micșorat. Apoi jumătatea de oră. Apoi a ajuns o pungă la recepție și firimituri printre taste.

N-am un plan ca să păstrez asta. Am pierdut-o o dată fără să observ, dar de data asta o scriu. Ceva cu care să mă verific mai târziu, când voi fi iar undeva unde totul merge repede.

Tu îți iei timpul?