Gertrude

Acum că schimbăm direcția — adică am hotărât să punem pe pauză călătoria prin SUA și să zburăm în Europa — nu mă pot opri să mă gândesc la citatul lui Gertrude Stein: „America e țara mea, iar Parisul e orașul meu natal.” Și știi care e partea amuzantă? Nu m-am născut în niciunul dintre ele. Le-am făcut ale mele.

M-am născut în anii ’80 în România, sub regimul comunist, și până la 11 ani nu m-am gândit niciodată cu adevărat la alte țări, darămite la călătorii. Nu era niciun motiv. Realitatea noastră era cea care ne era servită la televizor, atunci când ecranul nu se întuneca brusc. Sau un milion de puncte gri, ar trebui să spun. Lumea din afara granițelor noastre era un zvon. Nu-ți făceai planuri pentru ea; nu visai la ea. Pur și simplu nu făcea parte din discuție.

După mutarea în Normandia, totul s-a schimbat. M-am gândit: „Adică există și alte feluri de a trăi, alte feluri de a face lucrurile?” Știu că sună prostesc, dar acela era adevărul meu. Aveam 11 ani și descopeream că viața putea arăta complet diferit la doar o graniță distanță. Și așa, Franța a devenit țara mea, și ani la rând am crezut că asta avea să fie tot. Familia mea și cu mine ne-am făcut acolo un cămin, iar România părea atât de arhaică și de neevoluată, chiar și cu toate schimbările care au urmat Revoluției din ’89.

Dar, surpriză: am descoperit că America există. America a împlinit 250 de ani acum zece zile, cam când plănuiam să scriu acest text de jurnal, ceea ce mi se pare potrivit. Putem avea păreri diferite despre încotro se îndreaptă țara asta, încotro nu, și unde nu se ridică la înălțime. DAR, și e un dar mare, m-a primit într-un fel în care nici Franța n-a făcut-o. M-a făcut să mă gândesc cum aș putea construi ceva pentru mine și să cresc așa cum nicio țară nu mă lăsase până atunci. Te cheamă să acționezi în afara cutiei. A cutiei de la nouă la cinci.

Faptul că am tot mers și venit între aceste două țări mai bine de 25 de ani e exact ce a făcut citatul să rezoneze cu mine. Iată ce e cu replica lui Stein: nici ea nu se născuse la Paris. L-a ales. Locul nașterii ți se dă. O țară pe care o revendici e altceva. Pe aceea o câștigi, an după an, greșeală după greșeală, până când îți răspunde atunci când o numești a ta. Am făcut asta de două ori până acum. Poate de aceea plecările au încetat de mult să mă sperie.

Iar următorul capitol se scrie deja singur. Fiul meu m-a întrebat azi-dimineață dacă ne putem muta înapoi în Franța. Atenție, am aterizat ieri. O zi, și deja o revendică. Pe de altă parte, a făcut exact la fel cu New Yorkul luna trecută. Se pare că e de familie…